Retușul fotografiilor: pete, obiecte și piele naturală

Retușul fotografiilor este corectarea punctuală a unor defecte din imagine: pete de praf, fire de păr rătăcite, obiecte care distrag privirea sau imperfecțiuni temporare ale pielii. Un retuș reușit nu se observă, iar fotografia pare pur și simplu curată; unul greșit transformă oamenii în figurine și suprafețele în pete netede.

Pentru a-l face bine ai nevoie de câteva instrumente, de răbdare și de o limită clară. Mai jos vezi ce poți retușa, cum lucrezi pas cu pas, cum tratezi un portret fără să-l schimbi și când este mai înțelept să nu atingi nimic.

Ce poți și ce nu ar trebui să retușezi

Poți retuși elementele temporare sau accidentale și ar trebui să lași în pace ce definește subiectul. Un coș apărut în dimineața fotografiei este temporar; o aluniță, o cicatrice sau liniile de expresie fac parte din persoană.

În general, retușezi fără probleme:

• petele de praf de pe senzor, vizibile ca puncte întunecate pe cer sau pe fundaluri netede;
• obiectele care distrag: un fir, un semn, o sticlă uitată într-un colț al cadrului;
• imperfecțiunile temporare ale pielii, precum roșeața sau un coș;
• firele de păr rătăcite și pliurile hainelor care au apărut din greșeală.

Gândește-te și la sinceritatea imaginii. Într-o fotografie documentară sau jurnalistică, scoaterea unor elemente schimbă povestea și nu este acceptabilă. Într-o fotografie de portret, de produs sau de călătorie pentru uz personal, curățarea mică este firească. Alege limita înainte să începi.

Instrumentele de bază: corecție, clonare și umplere

Instrumentele de retuș copiază pixeli dintr-o zonă curată peste una cu defect; ele diferă prin felul în care potrivesc luminozitatea și textura. Denumirile variază de la program la program, dar principiile sunt aceleași.

Corecția este instrumentul zilnic, pentru că amestecă tonul zonei țintă cu textura sursei și nu lasă pete evidente. Clonarea este mai potrivită când vrei exact aceeași textură, de exemplu pe un zid de cărămidă.

Sfat: Lucrează cu imaginea mărită la 100% sau mai mult și, la pete de senzor, activează funcția de vizualizare a petelor, dacă programul are una. Ea evidențiază punctele de praf pe care ochiul le ratează în imaginea normală.

Cum elimini petele de senzor fără să le repeți

Petele de senzor sunt punctele întunecate și rotunde care apar în același loc pe mai multe fotografii, adică pe cer, pe pereți sau pe orice zonă netedă. Ele se văd mai ales la diafragme închise. Dacă observi că apar în aceleași poziții pe mai multe cadre, înseamnă că praful stă pe senzor, nu în scena fotografiată.

Pași de lucru:

1. Mărești imaginea și parcurgi sistematic zonele netede, cu vizualizarea petelor activată.
2. Alegi instrumentul de corecție, cu un diametru puțin mai mare decât pata.
3. Faci clic pe pată; programul alege automat o sursă.
4. Verifici rezultatul și, dacă sursa e nepotrivită, o mută manual.
5. Dacă ai o serie de poze cu aceleași pete, copiezi corecția pe celelalte, nu o refaci de fiecare dată.

Rezolvarea de durată este curățarea aparatului, nu retușul la nesfârșit. Metodele sigure de întreținere a senzorului și a obiectivelor sunt în articolul despre întreținerea aparatului foto, iar la reglarea diafragmei te ajută articolul despre diafragmă, pentru că praful devine vizibil la valori mari ale numărului f.

Retușul unui portret care arată natural

Într-un portret, scopul este să elimini ce e trecător și să păstrezi textura pielii, nu să o netezești. Pielea reală are pori, linii fine și mici variații de ton; dacă dispar, persoana pare o păpușă, iar cititorul simte imediat că ceva e fals.

Ordinea sănătoasă pentru un portret:

1. Mai întâi egalizezi tonurile mari: umbre sub ochi sau pete de culoare, cu o pensulă locală de expunere scăzută, tehnică din articolul despre reglajele locale.
2. Elimini apoi imperfecțiunile punctuale cu instrumentul de corecție.
3. Lași liniile de expresie, eventual doar le atenuezi puțin.
4. Ascuțești ochii și genele, nu pielea.
5. Compari cu originalul și reduci la jumătate din ce ai făcut dacă diferența e vizibilă.

O tehnică folosită de profesioniști este separarea frecvențelor: imaginea este împărțită într-un strat cu textura fină (pori, fire de păr) și unul cu culorile și tonurile largi. Poți netezi culorile fără să atingi textura. Pentru început nu e obligatorie, dar merită știută.

Retușul depinde și de lumină: o lumină dură scoate în relief fiecare defect, iar una difuză îl estompează, diferență explicată în articolul despre lumina dură și lumina difuză. Un portret bine luminat are nevoie de mult mai puțin retuș.

Cum recunoști retușul exagerat

Retușul este exagerat când apar semne care trădează intervenția, nu când rezultatul este curat. Cele mai frecvente sunt:

• zone repetate de textură, vizibile ca „ștampile” identice pe fundal;
• pielea fără pori, cu un aspect de ceară;
• margini deformate, la liniile drepte care trec prin zona retușată;
• diferențe de culoare între zona corectată și cea din jur;
• ochi sau dinți prea albi, cu un aspect strălucitor nefiresc.

Verificarea finală se face la dimensiunea la care va fi privită imaginea și, apoi, la 100%. Retușul se așază după reglajele de ton, descrise în articolul despre expunere și contrast, și înainte de ajustările fine de culoare din articolul despre corecția culorilor. Pașii din fluxul de lucru, inclusiv locul retușului față de culoare și export, sunt prezentați în ghidul principal al editării foto.