Tipurile de cadre: plan general, mediu, prim-plan și detaliu

Tipurile de cadre, numite în limbajul de film planuri, se deosebesc prin cât de mult din subiect și din spațiul din jur intră în imagine. De la cel mai larg la cel mai strâns, scara clasică este: plan foarte general, plan general, plan întreg, plan american, plan mediu, prim-plan, gros-plan și plan de detaliu. Fiecare are un rol: unele arată unde suntem, altele ce se întâmplă, altele ce simte personajul.

Când cunoști această scară, filmarea devine mai simplă, pentru că știi ce să cauți: nu mai filmezi totul de la aceeași distanță, ci construiești o succesiune de imagini care se leagă natural în montaj. În ghidul de mai jos găsești fiecare tip de plan, unghiurile de filmare, cadrele de relație, mișcările camerei, regulile de continuitate și un exemplu de secvență gândită de la zero.

Ce este un plan și de ce contează mărimea lui

Planul este o porțiune de film filmată continuu, dintr-o singură poziție a camerei sau cu o singură mișcare, între două tăieturi. Mărimea planului se definește, de regulă, în raport cu corpul uman: cât din personaj se vede și unde e tăiat de marginea cadrului.

Mărimea planului influențează trei lucruri:

• informația: un plan larg arată contextul, unul strâns arată detaliul;
• distanța emoțională: cu cât camera e mai aproape, cu atât privitorul se simte mai implicat;
• ritmul: planurile largi se țin mai mult pe ecran, cele strânse se citesc rapid și pot fi mai scurte.

Regulile de compoziție din fotografie, cum ar fi regula treimilor sau spațiul liber în direcția privirii, rămân valabile în fiecare plan. Le găsești explicate în Compoziția în fotografie: ghid complet cu reguli și exemple.

Planurile largi: locul și contextul

Planurile largi răspund la întrebarea „unde suntem?”, iar în montaj apar de obicei la începutul unei scene sau când acțiunea se mută în alt loc.

Planul foarte general

Arată un spațiu amplu, un peisaj, un oraș sau o clădire întreagă, în care oamenii sunt mici sau lipsesc. Se folosește ca plan de situare (establishing shot), la începutul unei secvențe.

Planul general

Cuprinde locul acțiunii și personajele întregi, cu mult spațiu în jur: o cameră întreagă, o curte, o scenă. Privitorul înțelege cine e acolo și cum sunt așezați oamenii unii față de alții.

Planul întreg

Personajul se vede din cap până în picioare, cu puțin spațiu deasupra și dedesubt. E potrivit pentru mișcări ale întregului corp: dans, sport, mers, gesturi ample.

Duratele sunt orientative; un interviu poate ține un plan mediu câteva minute, iar un clip dinamic poate tăia la fiecare secundă.

Planurile medii: acțiunea și dialogul

Planurile medii sunt „mijlocul” scării și sunt cele mai folosite, pentru că arată simultan persoana și ce face cu mâinile. În tutoriale, vloguri și interviuri, ele formează scheletul clipului.

Planul american

Personajul e tăiat aproximativ la genunchi. Numele vine din filmele western, unde încadrarea trebuia să includă pistolul de la șold. Astăzi e util când vrei să vezi gesturile mâinilor și postura, dar și o parte din spațiu.

Planul mediu

Tăiat în jurul taliei, cu loc pentru gesturi. Este planul standard pentru cineva care vorbește spre cameră sau explică un proces la o masă.

Planul mediu apropiat

Tăiat la piept, între planul mediu și prim-plan. E încadrarea clasică de știri și de interviu: vezi expresia feței, dar și o parte din haine și din fundal.

Sfat: Nu tăia niciodată personajul exact în articulații: la gât, la încheietura mâinii, la genunchi sau la gleznă. Încadrările care taie în aceste locuri par accidentale. Taie puțin deasupra sau puțin dedesubt.

Planurile apropiate: emoția și detaliul

Planurile strânse răspund la întrebarea „ce simte?” sau „la ce să mă uit?” și dau greutate momentelor importante. Folosite prea des, își pierd efectul.

Prim-planul

Cuprinde capul și umerii. Privitorul vede clar ochii și micile schimbări ale expresiei. Este planul reacției: cineva aude o veste, gustă o mâncare, își amintește ceva.

Gros-planul

Fața umple cadrul sau doar o parte a ei: ochii, gura. Se folosește rar, pentru momente de mare intensitate, pentru că apropierea extremă poate deveni incomodă.

Planul de detaliu

Arată un obiect sau o parte a corpului: mâinile care leagă o sfoară, ceasul, ingredientele, un cuvânt scris pe hârtie. În tutoriale e esențial, pentru că arată exact ce face omul. Detaliile funcționează și ca planuri de acoperire (inserturi), care ascund tăieturile din vorbirea continuă.

Pentru planurile apropiate, un obiectiv cu focală medie sau ușor lungă și o diafragmă deschisă izolează subiectul de fundal; efectul este explicat în Diafragma și profunzimea câmpului: cum controlezi claritatea, iar alegerea focalei în Obiectivele foto: fix, zoom, grandangular, tele și macro.

Unghiurile de filmare

Unghiul este înălțimea și înclinarea camerei față de subiect, iar el schimbă felul în care privitorul percepe personajul. Mărimea planului spune cât vezi, unghiul spune cum privești.

• Unghiul normal: camera la nivelul ochilor subiectului. Neutru, egal, folosit în majoritatea interviurilor.
• Plonjeul: camera deasupra, îndreptată în jos. Subiectul pare mai mic, mai vulnerabil.
• Contraplonjeul: camera dedesubt, îndreptată în sus. Subiectul pare mai înalt, mai puternic, uneori amenințător.
• Vederea de sus (verticală): camera privește drept în jos. Foarte folosită pentru mâini care lucrează pe masă, gătit, desen, împachetat.
• Cadrul înclinat: orizontul e rotit intenționat. Sugerează neliniște sau dezechilibru; folosit des, obosește.

Cadrele de relație și mișcările camerei

Pe lângă mărime și unghi, unele planuri se definesc prin relația dintre personaje sau dintre cameră și personaj. Ele sunt esențiale în dialoguri și în povestirea din perspectiva cuiva.

Cadre de relație

• Planul cu doi (two-shot): ambii vorbitori în cadru, de obicei în plan mediu.
• Peste umăr: camera stă în spatele unui personaj, cu umărul lui în prim-plan neclar, și îl filmează pe celălalt. Leagă vizual cei doi oameni.
• Planul subiectiv: camera arată exact ce vede personajul, din ochii lui.
• Planul de reacție: arată ascultătorul în timp ce celălalt vorbește.

Mișcările camerei

Mișcările line cer un suport potrivit, de la trepiedul cu cap fluid la gimbal; variantele sunt comparate în Stabilizarea în video: gimbal, trepied și tehnici de mână.

Regulile de continuitate

Continuitatea înseamnă că planurile succesive par să facă parte din aceeași realitate, fără salturi care să deruteze privitorul. Câteva reguli simple te feresc de cele mai frecvente erori.

Axa de 180 de grade

Când filmezi doi oameni care stau față în față, imaginează-ți o linie dreaptă care îi unește. Axa de 180° spune că toate camerele trebuie să rămână de aceeași parte a acestei linii. Astfel, unul privește mereu spre dreapta ecranului, iar celălalt spre stânga, iar privitorul înțelege că se uită unul la altul. Dacă treci de cealaltă parte, ambii par să privească în aceeași direcție. Nu confunda această regulă cu Regula obturatorului de 180°: mișcare naturală în video, care privește timpul de expunere.

Regula de 30 de grade

Între două planuri succesive ale aceluiași subiect, schimbă unghiul camerei cu cel puțin 30°, sau schimbă mărimea planului în mod clar. Altfel, tăietura arată ca un salt accidental al imaginii (jump cut).

Privirea, spațiul de deasupra capului și spațiul de mers

• Spațiul de deasupra capului: lasă puțin loc între creștet și marginea de sus; în prim-plan poți tăia ușor fruntea, dar nu bărbia.
• Spațiul privirii: lasă mai mult loc în partea spre care privește personajul.
• Spațiul de mers: un om care merge are nevoie de loc în fața lui, nu în spate.

Toate aceste reguli țin de așezarea subiectului în cadru, similară cu cea din Regula treimilor: cum o folosești și când o încalci.

Cum construiești o secvență

O secvență ușor de urmărit pornește de obicei larg, se apropie pe măsură ce acțiunea devine importantă și revine la un plan larg ca să încheie sau să facă trecerea spre altă scenă. Ordinea nu e obligatorie, dar e un punct de pornire sigur.

Exemplu: un clip despre reparația unei biciclete

1. Plan general: curtea, bicicleta răsturnată, omul care vine cu trusa de scule.
2. Plan mediu: omul se apleacă și scoate roata.
3. Detaliu: mâinile care desfac piulița.
4. Prim-plan: privirea concentrată, apoi o grimasă la o piuliță blocată.
5. Detaliu, vedere de sus: camera de aer scoasă și verificată în apă.
6. Plan mediu: roata montată la loc.
7. Plan întreg: omul urcă pe bicicletă și pleacă.

Lista de planuri

Scrie o asemenea listă înainte de filmare, cu mărimea planului, unghiul și o scurtă descriere. Bifează fiecare plan după ce l-ai filmat de cel puțin două ori. Pentru fiecare acțiune repetabilă, filmează aceeași mișcare din două mărimi de plan diferite: în montaj vei putea tăia pe mișcare, iar trecerea va fi invizibilă. Despre acest tip de tăietură și despre ordinea de lucru găsești detalii în Montajul video: pași de bază de la import la export.

Ce iei cu tine din acest ghid

Tipurile de cadre sunt vocabularul de bază al oricărui video: planurile largi arată locul, cele medii arată acțiunea, cele apropiate arată emoția și detaliul. Unghiul camerei adaugă o atitudine față de personaj, iar mișcările camerei adaugă dinamism, dacă sunt line și motivate. Continuitatea, prin axa de 180° și regula de 30°, face ca planurile să se lege firesc.

De reținut:

• începe larg, apropie-te pe măsură ce momentul devine important;
• nu tăia personajul în articulații;
• schimbă unghiul cu cel puțin 30° între două planuri ale aceluiași subiect;
• rămâi de aceeași parte a axei dintre două personaje;
• filmează fiecare acțiune din cel puțin două mărimi de plan.

Pentru celelalte etape, de la setări la sunet, vezi ghidul Video pentru începători: ghid complet de filmare și montaj.